Feldmareșal

Feldmareșal, prescurtat FM (în germană Feldmarschall) a reprezentat cea mai înaltă distincție militară acordată pentru gradul de general, întâi în țările germane, apoi și într-o serie de alte state europene.

Istorie
[modificare | modificare sursă]
Inițial feldmareșalul a fost un mare comis la curtea imperială. În Evul Mediu feudal poziția dregătorului s-a dezvoltat, devenind comandant al cavaleriei. În secolul al XVI-lea feldmareșalul era de obicei nu numai comandantul cavaleriei, ci și adjunctul comandantului suprem cu atribuții judiciare. În Sfântul Imperiu Roman, un feldmareșal putea fi numit numai în comun de către împărat și Dieta Imperială (Reichstag). De aceea, cel desemnat în această funcție trebuia să depună jurământul și în fața acestei adunări.[1] Începând din secolul al XVII-lea, acest grad a fost cel mai înalt rang militar al imperiului. Unul dintre primii care au primit acest rang a fost contele Johann von Aldringen (1588–1634), succesorul contelui Johann von Tilly ca feldmareșal, pe 13 octombrie 1632, căzut în apărarea orașului Landshut împotriva asediului suedez în ziua de 22 iulie 1634.[2]
În Imperiul Austriac și Austro-Ungaria
[modificare | modificare sursă]În Imperiul Austriac acest rang a fost acordat rareori, doar unor eroi de război (de exemplu contelui Josef Radetzky). Odată cu crearea imperiului Austro-Ungar în 1867 au fost desemnați la început trei 3 mareșali. După catastrofa Bătăliei de la Solferino nu au mai fost numiți generali pentru acest grad, iar la inceputul secolului al XX-lea nu a mai existat niciunul. Abia în Primul Război Mondial acest grad a fost din nou acordat. În etapa finală a războiului, existau șapte feldmareșali comandanți. După dizolvarea armatei austro-ungare la 31 octombrie 1918 și demobilizarea din 11 noiembrie al aceluiași an, titlul a devenit caduc și nu a mai folosit în armata Republicii Austria.[3]
Pentru feldmareșa era folosit apelativul „Excelență”.

În Prusia și Imperiul German
[modificare | modificare sursă]În armata prusacă, feldmareșalul general a fost un rang, care putea fi acordat doar generalilor pentru succese militare remarcabile (de exemplu succesul unei campanii militare conduse, asaltatul și cucerirea unei fortărețe ori câștigarea unei lupte importante). Uneori această onoare a fost făcută unui general cu merite cu adăugirea mit Charakter sau ad honores (fiind un rang onorific) cu ocazia pensionării acestuia. În Prusia toți feldmareșalii au fost, de asemenea, membrii ai Consiliului de Stat al Prusiei. Potrivit tradiției, membrii casei regale nu au fost avansați la acest rang. În timp de pace, distincția a fost acordată adesea principilor prieteni.
Prințul moștenitor Friedrich Wilhelm și Prințul Friedrich Karl al Prusiei au fost primii din casa regală prusacă numiți feldmareșali în timpul Războiului franco-german, scurt timp înainte de proclamarea celui de-al doilea Imperiu German. Primul a fost onorat cu acest titlu după asediul Parisului, următorul pentru victoria decisivă împotriva Franței în Bătălia de la Gravelotte. Până la sfârșitul celui de-al doilea imperiu au existat mulți generali de acest grad, dintre care renumiți au fost Karl von Bülow, Paul von Hindenburg, Anton Ludwig August von Mackensen, Edwin von Manteuffel, Helmuth Karl Bernhard von Moltke, Hans von Plessen, Rupert, Prințul Moștenitor al Bavariei, Alfred von Schlieffen și Alfred von Waldersee.

În nou formata armată (Reichswehr), după pierderea războiului, rangul a fost desființat prin hotărârea președintelui Republicii de la Weimar Friedrich Ebert de la 10 decembrie 1920. În rândul ofițerilor, cel mai înalt rang a devenit cel de general de infanterie, cavalerie sau artilerie.[4] După decretul noului președinte Paul von Hindenburg din 13 noiembrie 1926, titlul a fost reintrodus. Cu toate acestea, în Reichswehr, nici un ofițer nu a fost promovat la rangul de feldmareșal, deoarece distincția a fost rezervată în mod tradițional vremurilor de război. Vechii feldmareșali care mai trăiau, nu au fost înregistrați sub acest rang în listele oficiale. Chiar și Hindenburg a fost numit doar șef al Reichswehr.[5]
În timpul celui de-al treilea Imperiu German (1933–1945) primul general numit feldmareșal a fost Werner von Blomberg în anul 1936.[6]
Pe 4 februarie 1938, Adolf Hitler la numit feldmareșal pe Hermann Göring, singurul deținător al acestui rang, așadar cel mai înalt ofițer al armatei germane. În cel de-al Doilea Război Mondial, Hitler și-a schimbat opinia, acordând acest rang unui număr de doisprezece generali. Göring însă a rămas primul ofițer al armatei, numit de atunci înainte Reichsmarschall. În marină gradul similar a fost cel de Mare amiral.[7]
După război, în Republica Federală Germană, acest grad s-a desființat, dar în fosta Republică Democrată Germană între 1982 și 1989 a existat rangul de Marschall der DDR.
În armata prusacă - și ulterior în Armată Germană până în 1945 – un mareșal avea dreptul la anumite privilegii. Un feldmareșal retras din serviciul activ era onorat până la moarte ca un soldat activ.
Ca însemn al demnității purtate, feldmareșalii purtau baston de mareșal în ambele armate.
În Anglia
[modificare | modificare sursă]
Titlul a fost fondat de regele din Casa de Hanovra George al II-lea al Marii Britanii sub numele de Field Marshal. În ianuarie 1736 primii doi generali englezi ridicați la acest rang au fost contele de Orkney și ducele John Campbell de Argyll (1678–1743).[8]
Unul dintre cei mai renumiți feldmareșali englezi a fost Arthur Wellesley, duce de Wellington (1769-1852), care s-a remarcat îndeosebit în războaiele napoleoniene. În 1815 a condus o armată britanică care a participat decisiv la înfrângerea finală a lui Napoleon I la Waterloo.

În veacul al XX-lea, șeful Statului Major General, pe vremuri „Chief of the Imperial General Staff” (Șef al Statului Major General Imperial), astăzi Chief of the Defence Staff (Șef al Statului Major al Apărării) are în mod normal gradul de feldmareșal. De asemenea, câțiva membrii ai familiei regale au fost ridicați la acest rang. Rangul similar în marinä este cel de Admiral of the Fleet (amiral al flotei), iar pentru forțele aeriene cel de Marshal of the Royal Air Force.
Ca odinioară în Prusia și Imperiul German, mareșalul a avut dreptul la anumite privilegii. Un Field Marshal retras din serviciul activ nu este pensionat.
În Franța
[modificare | modificare sursă]Titlul corespunzător în Franța este acel unui Maréchal de France. Primul Mareșal al Franței a fost Albéric (Alberich) Clément, domn de Le Mez (n. pe la 1165 – d. 3 iulie 1191, Acra), numit în anul 1090 de către regele Filip al II-lea al Franței. Generalul a căzut pe când Acra a fost asediată.
După ce gradul de Mareșal al Franței a fost abolit pe timpul Revoluției Franceze în anul 1793, Napoleon l-a introdus din nou întra doua zi după proclamarea Primului Imperiu Francez, la 19 mai 1804, și a numit pe aceeași dată 18 generali de divizie Mareșali ai Imperiului (Maréchaux d'Empire), între ei François Christophe Kellermann, François Joseph Lefebvre, Catherine-Dominique de Pérignon și Jean-Mathieu-Philibert Sérurier. În timpul Franței revoluționare exista termenul de „Maréchal de camp”, care însa nu reprezenta cel mai înalt grad de general, ci acel de general de brigadă.
După proclamarea a Trei Republici Franceze nu au mai fost numiți mareșali. De abia cu izbucnirea Primului Război Mondial câțiva generali au condus din nou acest nume, de exemplu Joseph Joffre, Ferdinand Foch sau Philippe Pétain.
În Franța de astăzi titlul Maréchal de France este unul onorific fiind rar acordat, de cele mai multe ori postum, pentru succese obținute în al Doilea Război Mondial (de exemplu Philippe Leclerc de Hauteclocque și Jean-Marie de Lattre de Tassigny).

În România
[modificare | modificare sursă]Singurul mareșal activ român a fost Ion Antonescu. Titlul onorific l-au deținut, pe lângă regii români începând cu Ferdinand I, și alți generali români, de exemplu Constantin Prezan sau Alexandru Averescu.[9]
Astăzi, în România, Legea nr. 80 din 11 iulie 1995, privind statutul cadrelor militare din Ministerul Apărării, prevede că gradul de mareșal se poate acorda generalilor, respectiv amiralilor, de către Președintele României pentru merite militare excepționale în timp de război.

În Rusia
[modificare | modificare sursă]Din anul 1700 înainte, titlul de feldmareșal general (генерал-фельдмаршал), corespunzător titlului de amiral general în marină, a fost preluat de la germani de Petru cel Mare ca cel mai înalt rang militar în Rusia până la Revoluția din Februarie 1917. Unul dintre cei mai faimoși feldmareșali a fost Mihail Kutuzov. Totuși, unele persoane civile au fost onorate cu acest titlu, pentru a-și menține poziția la curte, între alții Fjodor Alexejewitsch Golowin, dar și ofițeri străini (de exemplu contele Josef Radetzky).
În era Uniunii Sovietice au existat foarte mulți generali cu acest titlu, ca eroi al marelui război sau ai socialismului. Probabil cel mai ilustru dintre ei a fost Gheorghi Jukov. Astăzi mareșalul general al Rusiei este Dmitri Iazov.
În Statele Unite ale Americii
[modificare | modificare sursă]Nicio ramură a Forțelor Armate ale Statelor Unite nu a folosit vreodată rangul de mareșal. Cu toate acestea, generalul Douglas MacArthur a fost împuternicit ca mareșal de poliție al armatei filipineze la 24 august 1936, fiind în funcție până la 31 decembrie 1937, în timp ce era totuși ofițer al Armatei Statelor Unite. La 14 decembrie 1944 Congresul a creat rangul de „general de armată” - un rang cu cinci stele, echivalent cu cel de mareșal în alte țări. Două zile mai târziu, George Marshall a fost primit acest rang, devenind primul general cu cinci stele din istoria americană. Un istoric din Washington a sugerat că lui Marshall nu i-a plăcut acest fapt deoarece cele cinci stele corespundeau rangului de mareșal de infanterie, iar șeful Statului Major putea fi apelat ca „Mareșal Marshall”.[10]
În alte țări
[modificare | modificare sursă]În Suedia au fost desemnați 77 de feldmareșali între 1561 și 1824. Titlul corespunzător a fost creat mai târziu în Statele Unite după Primul Război Mondial în persoana lui John Pershing, în Italia 1924, în Polonia cu Józef Piłsudski 1926, în Finlanda 1933 și în Spania 1937. Doar în Statele Unite mai există acest grad militar.
Note
[modificare | modificare sursă]- ↑ Zedler
- ↑ Antonio Schmidt-Brentano: „Kaiserliche und k. k. Generale (1618–1815)”, Österreichisches Staatsarchiv, Viena 2006, p. 3
- ↑ Manfried Rauchensteiner: „Streitkräfte (Österreich-Ungarn); în: Gerhard Hirschfeld (Ed.): „Enzyklopädie Erster Weltkrieg”, Editura Schöningh, Paderborn/Viena 2008, p. 896–900
- ↑ Heeres-Verordnungsblatt 1920, p. 989–991.
- ↑ Jährlich veröffentlichte Ranglisten des Deutschen Reichsheeres, Editura Ernst Siegfried Mittler & Sohn, Berlina 1920–1932.
- ↑ Helmuth Rönnefarth: „Blomberg, Werner Eduard Fritz Freiherr von”; în: „Neue Deutsche Biographie (NDB)”, vol. 2, Editura Duncker & Humblot, Berlina 1955, p. 313 f., ISBN 3-428-00183-4
- ↑ Louis Snyder; „ Encyclopedia of the Third Reich”, Editura Da Capo Press, New York 1994, p. 111,112
- ↑ T. A. Heathcote: „Dictionary of Field Marshals of the British Army”, Introducere, Editura Pen & Sword Books LTD, Barnsley 2012, p. 1 pp.
- ↑ N. Apostu, D. Miler (coord.): „Mareșalii României”, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București 1999, p. 8 p.
- ↑ „Eisenhower Memorial Commission – The Story Behind Ike's Fifth Star”. Eisenhowermemorial.org. Arhivat din original la . Accesat în .
Bibliografie
[modificare | modificare sursă]
- J.C. Steiner: Schematismus der Generale und Obersten der k. u. k. Armee, Ediția S și H, Viena, 1992, ISBN 3-901215-01-8
- Adam Wandruszka; Peter Urbanitsch (Ed.): Die Habsburgermonarchie 1848–1918, vol. V: „Die bewaffnete Macht”, Editura Academiei de Științe ale Austriei, Viena 1987
- Jürgen Hahn-Butry (Hrsg.): „Preußisch-deutsche Feldmarschälle und Großadmirale”, Editura Safari, Berlina 1937
- R. Brühl : „Wörterbuch zur deutschen Militärgeschichte”, Militärverlag, Berlina 1985
- Klaus Borchert: „Die Generalfeldmarschälle und Großadmiräle der Wehrmacht”, Editura Podzun-Pallas-Verlag, Wölfersheim-Berstadt 1994
- T. A. Heathcote: „Dictionary of Field Marshals of the British Army”, Introducere, Editura Pen & Sword Books LTD, Barnsley 2012, ISBN 978 1 84884 881 8
- Christophe Brun, Geneviève Maze-Sencier: „Dictionnaire des maréchaux de France – Du Moyen Âge à nos Jours”, Perrin Editions, Paris 2000, ISBN 2-262-01735-2
- John Erickson: „The Soviet high command - A military-political history 1918–1941”, Editura Frank Cass, Londra 2001, ISBN 0-7146-5178-8