Greco-catolici

Vezi și : Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică

Episcopiile greco-catolice (unite) din Imperiul Austro-Ungar, 1909

Episcopiile greco-orientale (ortodoxe) din Imperiul Austro-Ungar, 1909

Greco-catolici (în latină graeci ritus catholici, „catolici de rit grec”, prescurtat graeco catholici) este un termen introdus printr-un decret al Curții de la Viena în data de 28 iunie 1773, adăugându-se termenului de „graeco uniti” (uniți) și a asigura astfel o egalitate formală de denumire între credincioșii catolici de rit bizantin (greco-catolici) și cei de rit latin (romano-catolici) , dar și o anumită diferență (canonic-administrativă) față de credonicioșii ortodocși (greco-orientali).

Istoricul greco-catolicismului

Biserica Catolică din Europa a pierdut prin Reforma protestantă din secolul al XVI-lea cca 40% din credincioși. Incepȃnd cu secolul al XVII-lea, Biserica Catolică (a Romei) a făcut eforturi de refacere confesională a catolicismului - Contrareforma - (o revenire la starea de dinainte), încercând atragerea protestanților la vechea confesiune catolică. Acțiunea s-a extins și asupra credincioșilor ortodocși (denumiți și "schismatici") din Europa Centrală și de Est, în urma deciziilor de unire a Bisericilor Apusene și Răsăritene luate la Conciliului de la Ferrara - Florența (1437-1439). Curtea imperială habsburgică austriacă a susținut această acțiune a Bisericii Catolice. Eșecul celui de-al doilea asediu turcesc al Vienei (1683) a marcat sfârșitul puterii otomane în Europa Centrală. Vechiul Principat al Transilvaniei, unde predominau protestanții (reformații, luteranii, unitarienii), alături de ortodocși (considerați atunci "schisamtici", o religie tolerată), a intrat în componența Austriei imperiale la sfârșitul secolului al XVII-lea, fiind condusă de la Viena printr-un guvernator. Transilvania era administrată, ]n marea lor majoriatate de către nobili maghiari (calvini) și patricieni sași (luterani). Aceștia doreau să atragă la Reformă o cât mai mare parte a populației romȃnești, precum s-a reușit în unele zone din Transilvania, în secolele XVI și XVII. Din dorința Curții de la Viena de a avea o mai puternică comunitate catolică aici, a încurajat demersurile ecleziale către românii ortodocși ardeleni să accepte jursdicția canonică a Bisericii Romei, promițându-le nu doar recunoașterea confesiunii lor (greco-orientale) ca receptă (nemaifiind tolerată), ci și o serie de drepturi sociale, precum eliberarea din starea de iobăgie a țăranilor, egalitate cu credincioșii celorlalte religii acceptate (romano-catolicism, luteranism, calvinism, unitarianism), drept de proprietatea pentru case și posesiuni parohiale ale preoților etc. După câteva sinoade șinute de Mitropolitul Teofil Seremi și urmațul său, Atanasiu Anghel, aproape întreaga comunitate a clerului si a populației pravoslavnice (ortodoxă) a românilor ardeleni au acceptat unirea religioasă cu Biserica Romei, însă cu păstrarea vechiului rit oriental (grec-ortodox), a calenadrului răsăritean, împreună cu toate sărbătorile de peste an.Trecerea sub jurisdicția Bisericii Romei a unor comunități destul de numeroase de populații ortodoxe a avut loc, anterior, dar și după, în mai multe regiuni din Europa Centrală și de Est (azi, Ucraina, Slovacia, Ungaria), cunoscute ulterior sub numele de Biserici greco-catolice.

Unirea marii majorități (cvazi-totală) a românilor ardeleni ortodocși din Transilvania cu Biserica Romei (în urma celor trei sinoade ținute între 1696-1701, sub cei doi mitropoliți, Teofil și Athanasie) a dus, în timp, la obținerea unor remarcabile progrese sociale și religioase a credncioșilor români, considerați mai înainte doar “tolerați” din punct de vedere religios. Realizarea unui statut social superior (dezrobirea de iobăgie, drepturi similare cu religiile acceptate), precum și diminuarea unor anumite presiuni venite din partea nobilimii protestante locale etc. a dus de-a lungul timpului, la dezvoltarea Bisericii Române Unite (Greco-Catolică). Ca urmare, în timp, s-a creat un puternic curent cultural-religios sub oblăduirea Bisericii Române Unite, cunoscut sub numele de "Școala Ardeleană", ce a dus la închegarea unui sistem organizat de școli confesionale în limba română. Astfel, noi orizonturi cultural-educative s-au deschis pentru românii din Ardeal, dar și de opțiuni politice, așa cum s-au văzut în cadrul evenimentelor revoluționare din 1848, precum și la Marea Unire din 1918 etc.

Context

În anul 1773 a avut loc la Viena un sinod al episcopilor uniți din Imperiul Austriac, care spre deosebire de episcopii neuniți (ortodocși), încă nu aveau o proprie mitropolie condusă de un arhiepiscop-mitropolit. Cei cinci delegați români prezenți la sinod au înaintat o inițiativă contra denumirii de „greco-uniți”, pe motiv că această denumire nu-i delimitează suficient față de „greco-neuniți”, socotiți și „schismatici”. Drept răspuns, împărăteasa de la Viena, Maria Terezia, a ordonat folosirea denumirii de „graeco catholici” pentru credincioșii episcopiilor de rit grec unite cu Roma, în locul denumirii de „graeci uniti”.

Pentru episcopiile neunite a rămas în continuare oficială denumirea de „graeci non uniti”, înlocuită în anul 1854 cu aceea de „griechisch-orientalische Kirche” (Biserica greco-orientală).

Recepție

Un an mai târziu, în 1774, la solicitarea episcopului unit de Lemberg, prevederea a fost extinsă și asupra corespondenței imperiale din Galiția, cu argumentul egalei îndreptățiri a rutenilor cu polonezii: daß die Söhne des ruthenischen Adels und der Geistlichkeit nach Maßgabe ihrer Befähigung gleich den Polen zu öffentlichen Ämtern befördert werden. Înlocuirea denumirii de „unit” cu aceea de „greco-catolic” a fost menită a facilita emanciparea socio-culturală a românilor transilvăneni, dar și a rutenilor.

După ridicarea Episcopiei de Făgăraș (cu sediul la Blaj) la rang de Arhiepiscopie (de Alba Iulia și Făgăraș) și Mitropolie, așa cum se știa că fost până la unirea cu Roma, Biserica Română Unită a revenit la această titulatură oficială, la 26 noiembrie 1853, prin bula „Ecclesiam Christi ex omni lingua”, semnată de Papa Pius al IX-lea, obținând astfel propria autonomie ecleziastică (sui iuris) în cadrul Bisericii Catolice, având sufragane episcopia unită de la Oradea și alte două recent înființate, la Gherla și la Lugoj. Începând cu anul 1890 a fost editat la Blaj organul de presă al Mitropoliei, săptămânalul bisericesc Unirea.

Biserica Greco-Catolică Ucraineană a scos din titulatura sa termenul de "unit", numindu-se oficial Украї́нська гре́ко-католи́цька це́рква, cu acronimul Угкц.

Vezi și

• Biserici unite cu Roma
• Biserica Română Unită cu Roma

Legături externe

Materiale media legate de Greco-catolici la Wikimedia Commons