close
Sari la conținut

Führerprinzip

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Blank poster with German-languge text.
Afiș oficial din seria Wochenspruch der NSDAP⁠(d), . Pe inscripție scrie: „Führerul are întotdeauna dreptate”.

Führerprinzip ([ˈfyːʀɐpʀɪnˌtsiːp] ⓘ, lit. „Principiul conducătorului”) a constituit baza autorității executive în guvernul Germaniei Naziste⁠(d) și, conform lui, cuvântul lui Adolf Hitler era mai presus de legea scrisă, și însemna că politicile, deciziile și oficialii guvernului serveau cu toții⁠(d) pentru înfăptuirea voinței lui. În practică, Führerprinzip îi conferea lui Hitler putere totalitară asupra ideologiei și politicilor partidului său politic; această formă de dictatură personală era o caracteristică fundamentală a nazismului.[1] Statul însuși primea „autoritate politică” de la Hitler, iar Führerprinzip stipula că doar ce „comandă, permite sau interzice [Führerul] este conștiința noastră”, liderii partidului angajându-se întru „veșnică credință lui Adolf Hitler.”[1][2]

Conform viceführerului Rudolf Hess, sistemul politic german nazist însemna „autoritate necondiționată de sus în jos, și responsabilitate de jos în sus”.[3] La fiecare nivel al structurii piramidale de putere, subliderul sau Unterführerul, era subordonat liderului superior, și responsabil față de el pentru toate reușitele și eșecurile.[4][1] „Încă din iulie 1921,” Hitler proclamase Führerprinzip ca „legea Partidului Nazist”, iar în Mein Kampf el spunea că principiul va guverna noul Reich.[5] La Conferința de la Bamberg⁠(d) din , Hitler a invocat Führerprinzip pentru a-și afirma puterea,[6] și și-a proclamat autoritatea totală asupra administratorilor naziști la ședința de partid din München din .[4]

Guvernul nazist a implementat Führerprinzip în toată societatea civilă germană. Organizațiile de afaceri și instituțiile civile erau, astfel, conduse de câte un conducător numit, și nu gestionate printr-un comitet ales de experți profesionali. Aceasta includea școlile publice și private, asociațiile sportive,[7] și fabricile.[8] Începând cu 1934, forțele armate germane depuneau un „jurământ Führerului⁠(d)” prin care se angajau să-i fie loiali lui Hitler personal, nu constituției Germaniei⁠(d).[9] Ca temă comună a propagandei naziste, „Principiul conducătorului” impunea supunere față de conducătorul suprem care—prin ordin personal—putea trece peste supremația dreptului, exercitată de parlamentele alese, comisiile numite, și birocrațiile. Respectul cultural⁠(d) al germanilor pentru liderii naționali, ca regele Frederick cel Mare (1740–1786) și cancelarul Otto von Bismarck (1871–1890), și exemplu; istoric al sagăi nordice, au fost acaparate pentru a sprijini ideea.[10] Acest principiu ultranaționalist învestea această autoritate „completă și atotcuprinzătoare” în „persoana mitică”[6] a lui Hitler care, după cum declara Rudolf Hess în 1934, „are întotdeauna dreptate și va avea întotdeauna dreptate”.[1]

Ideologie

[modificare | modificare sursă]

În științele politice, termenul Führerprinzip a fost introdus de Hermann von Keyserling (1880–1946), un filosof eston de origine germană.[11] Ideologic, Führerprinzip vede organizațiile ca ierarhii de conducători, în care fiecare conducător (în germană Führer) are responsabilitate absolută în și pentru zona sa de autoritate, unde i se cuvine supunere absolută din partea subordonaților, și răspunde superiorilor lui; supunerea subordonaților include și loialitate personală față de conducător.[12] Atât în teorie, cât și în practică, Führerprinzip îl făcea pe Adolf Hitler conducător suprem al națiunii germane.[13]

Statul total

[modificare | modificare sursă]

Prezentându-l pe Hitler ca încarnare a autorității—un politician-mântuitor care dictează personal legea—Führerprinzip funcționa ca pretext legal⁠(d) care conferea puterile executivă, judecătorească și legislativă persoanei lui Hitler ca Führer und Reichskanzler (conducător și cancelar de stat), ceva în care se amalgamau noțiunile de șef de stat și șef de guvern al Germaniei. De exemplu, după Noaptea Cuțitelor Lungi din 1934, Hitler și-a justificat violenta epurare politică a lui Ernst Röhm și a facțiunii strasserite a Partidului Nazist ca chestiune de securitate națională a Germaniei, și a afirmat: „în ceasul acesta, am fost responsabil pentru soarta națiunii germane, și ca urmare am fost judecător suprem al poporului german!”[14]

Ca proponent al Führerprinzipului, teoreticianul legal german Carl Schmitt (1888–1985) a apărat epurările politice și infracțiunile⁠(d) comise de naziști individual, și de Partidul Nazist în ansamblu, întrucât Führerprinzip stipula că cuvântul Führerului este mai presus de orice lege care îl contrazice.[15][16] În carta Baza legală a statului total (1933), Schmitt a afirmat că Führerprinzip este fundamentul ideologic și politic al statului total german nazist, scriind:

Puterea Statului Național Socialist stă în faptul că este [condus] de sus în jos și în fiecare atom al existenței lui, reglementat și pătruns de conceptul conducerii (în germană Führertum). Acest principiu, care face mișcarea să fie puternică, trebuie transpus sistematic, atât în administrația Statului, cât și în diversele sfere de autoguvernare, luând, firesc, în calcul modificările [ideologice] necesare ariei particulare în chestiune. Dar nu se va permite niciunei arii importante a vieții publice să opereze independent de conceptul de Führer.[16]

Coeziunea politică

[modificare | modificare sursă]

În Partidul Nazist, „Principiul conducătorului” a ajuns să fie considerat ceva indisolubil de coeziunea politică. În iulie 1921, pentru a-și afirma controlul personal asupra Partidului Nazist, Hitler s-a confruntat cu Anton Drexler—fondatorul originar al Partidului Nazist—pentru a opri propunerea lui Drexler de unire a Partidului Nazist cu mai marele Partid Socialist German⁠(d). Adversar fervent al acestei idei, Hitler a părăsit supărat Partidul Nazist pe . Înțelegând, însă, că absența lui Hitler va distruge credibilitatea partidului, membrii comitetului de partid au acceptat cererea lui Hitler de a-l înlocui pe Drexler din funcția de președinte al partidului, iar Hitler a revenit.[17]

Numărul sporit de membri de partid a dus la divizarea lui în două facțiuni ideologice; facțiunea nordică (condusă de Otto Strasser⁠(d) și Gregor Strasser) a Partidului Nazist susținea poziția a treia a strasserismului (naționalism revolutionar și antisemitism economic⁠(d)); facțiunea sudică (în frunte cu Hitler însuși) a partidului a urmat varianta de nazism a lui Hitler. Cele două facțiuni aveau vederi diferite asupra Führerprinzipului, și pe chestiunea dacă este un principiu esențial al partidului. Pe , la Conferința de la Bamberg⁠(d), Hitler a învins orice opoziție facțională și a stabilit Führerprinzip ca principiu de conducere a Partidului Nazist.

Principiul conducătorului în acțiune

[modificare | modificare sursă]
Führerprinzip le-a permis lui Hitler, Hermann Göring, Joseph Goebbels, și Rudolf Hess să epureze politic Partidul Nazist în Noaptea Cuțitelor Lungi în vara lui 1934.

În 1934, Hitler a impus Führerprinzip asupra guvernului și societății civile a Germaniei de la Weimar pentru a instaura statul nazist. Guvernul fascist nu a obligat comunitatea de afaceri⁠(d) din Germania să adopte tehnicile naziste de administrare, dar le-a obligat să-și schimbe numele ierarhiilor de management⁠(d) folosind limbajul oficial politic al ideologiei Führerprinzip.[7]

În ce privește valoarea ideilor venite de la subordonați, Hermann Göring i-a spus ambasadorului britanic Sir Nevile Henderson⁠(d): „Când trebuie luată o hotărâre, niciunul din noi nu contează mai mult decât pietrele pe care stăm. Führer, singur, este cel care hotărăște”.[18] După adoptarea „Jurământului Führerului”⁠(d) de către forțele armate germane în 1934, Hitler a scris o scrisoare deschisă ministrului apărării, Werner von Blomberg⁠(d), în care spunea: „Cum și ofițerii și soldații Wehrmachtului se leagă de noul stat în persoana mea, la fel voi considera datoria mea supremă să apăr existența și inviolabilitatea Wehrmachtului în îndeplinirea testamentului răposatului feldmareșal și, credincios voinței mele, să ancorez armata în națiune ca unic purtător de arme.”[9]

Propaganda

[modificare | modificare sursă]

Filmele de propagandă nazistă promovau Führerprinzip ca bază a organizării societății civile a Germaniei. În filmul Flüchtlinge⁠(d) din 1933, eroul salvează refugiați germani de pe Volga de persecuția comunistă din partea unui lider care impune obediență necondiționată. Der Herrscher⁠(d) a modificat materialul sursă pentru a-l ilustra pe erou, Clausen, drept conducătorul neînduplecat al companiei sale rebele, care, confruntată cu mașinațiunile copiilor lui, hotărăște să îi dezmoștenească și să dea compania statului, încrezător că se va ridica un muncitor din fabrică, care să fie un lider capabil să continue munca lui Clausen. În filmul Carl Peters⁠(d) din 1941, protagonistul este un om de acțiune hotărât care luptă contra băștinașilor africani și reușește să stabilească colonii germane în Africa, dar Peters este încurcat de un parlament care nu înțelege că societatea germană are nevoie de Führerprinzip. În filmul Kolberg⁠(d) din 1945, când Gneisenau este trimis în oraș să îl apere, insistă să dețină controlul, spunându-i lui Nettelbeck că trebuie să existe un conducător.

La școală, băieții adolescenți învățau saga nordică drept ilustrare literară a Führerprinzipului deținut de eroii germani Frederick cel Mare și Otto von Bismarck.

Toate acestea se combinau cu glorificarea unicului Führer central, Adolf Hitler. În timpul Nopții Cuțitelor Lungi, s-a susținut că acțiunea lui decisivă ar fi salvat Germania, deși ea însemna (după cum se exprima Goebbels) că el trebuie să sufere o „tragică singurătate” în rolul de Siegfried obligat să verse sânge pentru a apăra Germania.[19] Într-un discurs, Robert Ley a proclamat explicit că „Führerul are întotdeauna dreptate”.[20] Broșurile împărțite pentru donațiile din programul Ajutorarea de Iarnă⁠(d) cuprindeau Führerul face istorie,[21][22] o colecție de fotografii cu Hitler,[23] iar filmele despre Lupta Führerului în est[24] ca Der Marsch zum Führer⁠(d) și Triumful voinței⁠(d) îl glorificau.

Apărare la acuzațiile de crime de război

[modificare | modificare sursă]
La procesul său din Israel din 1961, criminalul de război nazist Adolf Eichmann a spus că Führerprinzip îi scuză acțiunile, deoarece executa ordine primite de la superiori.

După al Doilea Război Mondial (1939–1945), la Procesee de la Nürnberg (1945–1946) ale liderilor naziști capturați în Germania, precum și la procesul lui Eichmann⁠(d) (1961) din Israel, argumentele apărării prezentau Führerprinzip drept concept de jurisprudență care anula responsabilitatea de comandă militară a inculpaților, pe criteriul că erau ofițeri militari care executau ordinele superiorilor.

În cartea Eichmann la Ierusalim⁠(d) (1963), Hannah Arendt a afirmat că, pe lângă dorința personală de a-și accelera cariera de administrator, Eichmann nu manifesta antisemitism sau vreo anomalie psihologică. Eichmann personifica banalitatea răului, prin personalitatea de om obișnuit pe care a prezentat-o Eichmann la proces, care nu comunica nici sentimente de vinovăție, nici de ură, în timp ce nega responsabilitatea personală pentru crimele de război comise. În apărarea lui, Eichmann a spus că își „făcea meseria”, și că întotdeauna a încercat să se comporte în conformitate cu imperativa categorică⁠(d) propusă în filosofia morală deontologică⁠(d) a lui Immanuel Kant.[25]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. 1 2 3 4 „Chapter VII”. Nazi Conspiracy and Aggression. I. The Chief Counsel for Prosecution of Axis Criminality, U.S. Government Printing Office⁠(d). . p. 191.
  2. ↑ „Nuremberg - Transcript Viewer - Transcript for IMT: Trial of Major War Criminals”. nuremberg.law.harvard.edu. Accesat în .
  3. ↑ Kershaw, Ian (). Hitler: 1889–1936, Hubris. New York: W. W. Norton⁠(d). p. 294. ISBN 978-0-393-04671-7.
  4. 1 2 Orlow, Dietrich (). The History of the Nazi Party: 1919–1933. University of Pittsburgh Press⁠(d). pp. 134–136. ISBN 978-0-8229-3183-6.
  5. ↑ „Führer”. Encyclopedia Britannica (în engleză). Arhivat din original la . Accesat în .
  6. 1 2 Williamson, David G. (). The Third Reich (în engleză) (ed. 4th). London and New York: Routledge: Taylor & Francis Group⁠(d). p. 15. ISBN 978-1-317-86246-8.
  7. 1 2 Krüger, Arnd (). „'Heute gehört uns Deutschland und morgen ...?' Das Ringen um den Sinn der Gleichschaltung im Sport in der ersten Jahreshälfte 1933”. În Buss, Wolfgang; Krüger. Sportgeschichte: Traditionspflege und Wertewandel. Festschrift zum 75. Geburtstag von Prof. Dr. Wilhelm Henze. Duderstadt: Mecke. pp. 175–196. ISBN 3-923453-03-5. Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; numele "krüger" este definit de mai multe ori cu conținut diferit
  8. ↑ Grunberger, Richard (). The 12-Year Reich. New York: Henry Holt⁠(d). p. 193. ISBN 0-03-076435-1.
  9. 1 2 Megargee, Geoffrey P. (). Inside Hitler's High Command (în engleză). University Press of Kansas⁠(d). p. 29. ISBN 978-0-7006-1015-0.
  10. ↑ Nicholas, Lynn H. (). Cruel World: The Children of Europe in the Nazi Web (în engleză). Knopf Doubleday Publishing Group. p. 78. ISBN 978-0-307-79382-9.
  11. ↑ Keyserling, Hermann (). Deutschlands wahre politische Mission. University of California Libraries. Darmstadt : O. Reichl. pp. 28–32.
  12. ↑ „Befehlsnotstand & the Führerprinzip”. Shoah Education. Arhivat din original la .
  13. ↑ Agamben, Giorgio (). State of Exception (ed. Nachdr.). Chicago, Ill.: University of Chicago Press⁠(d). pp. 2, 84 et al. ISBN 978-0-226-00925-4.
  14. ↑ Sager, Alexander; Winkler, Heinrich August (). Germany: The Long Road West: 1933–1990. Oxford University Press. p. 37. ISBN 978-0-19-926598-5.
  15. ↑ Griffin, Roger (). „11: Revolution from the Right: Fascism”. În Parker, David. Revolutions and the Revolutionary Tradition: In the West 1560–1991. London: Routledge. p. 193. ISBN 0-415-17294-2.
  16. 1 2 Griffin, Roger (). Fascism. Oxford University Press. pp. 138, 139. ISBN 978-0-19-289249-2.
  17. ↑ Kershaw, Ian (). Hitler: A Biography. New York: W. W. Norton & Company. pp. 100–103. ISBN 978-0-393-06757-6.
  18. ↑ Gunther, John (). Inside Europe. New York: Harper & Brothers. p. 19.
  19. ↑ Rhodes, Anthony (1976) Propaganda: The art of persuasion: World War II, New York: Chelsea House. p. 16 ISBN: 0877540292
  20. ↑ Ley, Robert (). „Fate – I Believe!”. German Propaganda Archive. Calvin University.
  21. ↑ „Winterhilfswerk Booklet for 1933”. German Propaganda Archive. Calvin University⁠(d).
  22. ↑ „Winterhilfswerk Booklet for 1938”. German Propaganda Archive. Calvin University.
  23. ↑ „Hitler in the Mountains”. German Propaganda Archive. Calvin University. Accesat în .
  24. ↑ „Hitler in the East”. German Propaganda Archive. Calvin University.
  25. ↑ The Journal of Speculative Philosophy⁠(d). 21: 166–180. ISSN 0891-625X. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor); Lipsește sau este vid: |title= (ajutor);

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Führerprinzip&oldid=17756649